Nota autorului: Naraţiunea este la persoana a I-a pentru uşurinţa dialogului.
Relaţia cu fiul meu a fost întotdeauna bună… Când era mic admiram la el pofta nestăpânită de joc, iar el era încântat de disponibilitatea mea pentru joc. Ne luam la întrecere alergănd prin parc, jucându-ne cu mingea sau agăţându-ne de căte-o bară să vedem cine e mai puternic. Ascundeam prin tufişuri pietricele învelite-n staniol colorat şi apoi vedeam cine le găseşte mai repede.
Eu mă străduiam să fiu bună, el se străduia să fie ca mine… Adolescent fiind a căutat în mine prietenul…Povesteam despre “misterul feminin” şi deşertăciunea dezlegării lui, povesteam despre iubire şi nu de puţine ori l-am surprins căutănd în ochii mei strălucirea despre care-i spusesem că se află în ochii femeilor îndrăgostite, fericite…vorbeam cu atâta patimă încât cu siguranţă păream a fi cea mai fericită femeie.
Eu mă străduiam să par fericită, el dorea să fie fericit ca mine…Anii au trecut, în pragul tinereţii lui de bărbat de multe ori s-a lovit cu capul de sus şi-atunci a căutat la mine “reţeta rezolvării tuturor problemelor”. Cu siguranţă eu o aveam din moment ce arareori mă văzuse îngrijorată, tristă, niciodată îngenunchiată. Eu aveam toate răspunsurile, toate cheile uşilor încuiate, toate soluţiile problemelor ivite…Îmi admira tenacitatea, perseverenţa, curajul, n-aş fi renunţat pentru nimic în lume la imaginea pe care şi-o făcuse despre mine.
Eu mă străduiam să par puternică, el dorea să ajungă ca mine…Numai că, într-o bună zi, obosită de-atâta vigilenţă am lăsat întredeschis uşa către sufletul meu. A privit cu coada ochiului aşa cum priveşti ceva ce nu poţi crede că există, şi nici n-a crezut, aşa încât, după o noapte nedormită, cu o mie de-ntrebări nerostite, a spus doar atât:
- De ce nu pleci, cum poţi să trăieşti aşa , nu vreau să-ţi aud explicaţiile, motivele, oricare-ar fi ele, ai dreptul la bucuria despre care-mi spuneai mereu să o caut, renunţă la o căsnicie care nu-ţi dă nimic, la un bărbat care nu te face fericită…
- Nu pot…el e un bărbat slab, are nevoie de mine…
- Lângă un bărbat slab numai o femeie slabă trăieşte, tu nu eşti aşa, tu ai fost totdeauna o femeie puternică, eşti omul care mi-ar fi plăcut să fiu, eşti exemplu meu în tot, mai mult ca tine nimeni nu poate…
- Eu nu sunt o femeie puternică, am vrut să par aşa pentru ca tu să ai un exemplu în viaţă. Am fost copil alături de tine pentru că eu iubesc nespus copiii şi mi-a plăcut să mă joc cu tine, ţi-am însoţit adolescenţa ca o prietană bună căreia puteai să-i citeşti toate bileţelele de dragoste şi să-i povesteşti despre emoţiile primelor atingeri fără teamă, ţi-am fost sfătuitoare şi umăr pe care să-ti apleci capul uneori obosit, am fost cea care te-a încurajat, susţinut, aclamat. Toate astea am fost, pentru că aşa am vrut să mă vezi. Nu mi-ai auzit suspinele, nu mi-ai văzut lacrimile, nu mi-am spus niciodată nevoile cu voce tare, pentru că toate acestea ar fi fost dovezi de slăbiciune, iar eu nu voiam ca tu să fii un om slab…
- Dar toate acestea ar fi fost reale, noi trăim într-o lume reală, perfectibilă nu perfectă, tu ai vrut ca eu să cred despre tine că eşti perfectă ceea ce nu e adevărat, totdeauna mi-am dorit să fiu ca tine şi acum văd că nu acesta-i drumul către fericire despre care-mi povesteai…
Am simţit că sub mine se despică pământul…voiam să dispar uşor precum puful de păpădie, nu mai rămăsese nimic din toată imaginea pictată de mine în cele mai luminoase culori, mi-au dat lacrimile, fierbinţi şi grele, sufletu-mi tremura ca-n faţa unei dureroase despărţiri, cuvintele-mi fugise speriate din minte, am reuşit să spun doar atât:
- Te-am dezamăgit?
M-a privit ca şi cum m-ar fi văzut pentru întâia oară.
- Astăzi am primit prima lecţie adevărată despre viaţă. Nu m-ai dezamăgit, tu eşti aceeaşi, rămâi în sufletul meu prin toate lucrurile minunate pe care le-ai făcut pentru mine. Eu m-am amăgit cu ideea despre tine, te-am pus pe un piedestal şi nu te-am lăsat să cobori de acolo, îmi plăcea să te văd acolo, aproape că uitasem că eşti şi tu un om şi te pusesem prea sus să-ţi aud strigătele de ajutor. Între amăgire şi dezamăgire am descoperit o nouă faţă a iubirii, o iubire reală, şi un alt chip al tău cu lumini şi umbre care te aduc mai aproape de mine.
Treptat, am început să simt pământul sub picioare, un murmur cald mi-a relaxat tot corpul şi pentru prima dată după mulţi ani am simţit că sunt liberă. Puteam să fiu eu, cu tristeţi, neputinţe şi imperfecţiuni. Aveam libertatea de putea greşi fără a mă simţi vinovată şi mai mult, aveam posibilitatea de a fi eu însumi fără a fi judecată de slăbiciune.
Da, recunosc, sunt un om cu destule slăbiciuni…ce sens ar mai avea să continui să stau lângă un bărbat slab atâta timp cât nu-i pot fi de folos? Coborârea de pe piedestal mi-a oferit o nouă perspectivă asupra vieţii mele…
Psiholog Cornelia Hancsiki
