Cunoașterea, acceptarea, compasiunea și implicarea sunt elemente esențiale în majoritatea formelor moderne de psihoterapie care contribuie la redobândirea stării de bine și implicit la ajustarea față de propriile experiențe de viață. Felul în care ne raportăm față de propriile gânduri și emoții, în special în contextul relațiilor apropiate este un ingredient cheie al eficacității parentale. Valorile și vulnerabilități părinților servesc drept mijloc de percepție a copiilor și ne ghidează în stilul de creștere și educație aplicat. Abordarea noastră de parenting* este axată pe sprijinul acordat părinților în vederea conștientizării și acceptării propriilor emoții, a îngrijorări sau a inadvertențelor percepute. În cele mai solicitante momente obiectivul este acela de a cunoaște și accepta propriile emoții și gânduri așa cum sunt ele, fără a fi centrați pe schimbarea lor, astfel îi putem aprecia pe copiii pentru ceea ce sunt ei cu adevărat.
Cunoașterea implică interesul manifestat față de lucrurile noi și eficiente. Atunci când vorbim despre rolul de părinte cunoașterea înseamnă să fim deschiși față de necunoscut și să îndrăznim să ne educăm copiii diferit de felul în care am fost noi educați. Cu siguranță părinții noștri au făcut ceea ce au considerat că este bine la un moment dat, dar este puțin probabil ca acele strategii să mai fie eficiente pentru copiii din zilele noastre. Din fericire, în lumea științifică există un interes tot mai mare față de eficacitatea relației părinte-copil, mai rămâne ca fiecare părinte să descopere în lumea sa interioară motivația și resursele necesare cunoașterii.
Acceptarea înseamnă eliberarea controlului, curajul de a vedea realitatea așa cum se manifestă aceasta în momentul prezent. Atunci când învățăm să trăim “aici și acum”, fără tranzit între trecut și viitor, avem posibilitatea de a face schimbări majore în relațiile importante pentru noi. Acceptarea implică de asemenea posibilitatea de a greși, nu doar pentru noi dar și pentru cei din jurul nostru: copii, partener, părinți, colegi, vecini etc. De asemenea acceptarea înseamnă deschiderea față de propriile gânduri, emoții și experiențe prin compasiune și implicare.
Compasiunea este o starea afectivă complexă și curativă, înseamnă mai mult decât căldură și empatie. Înseamnă grija manifestată față de propria persoană și față de cei de lângă noi. Compasiunea este posibilă dacă există cunoaștere și acceptare. Psihologia secolului nostru se dezvoltă pe asumpția conform căreia compasiunea este esențială în vindecarea mintală și emoțională.
Implicarea este opusul indiferenței și al ignorării, implică responsabilitate și flexibilitate în viața noastră și a celor dragi nouă. Un părinte implicat este un sprijin major pentru copii și adolescenți, deoarece dă dovadă de cunoaștere, acceptare și compasiune. Dezvoltarea de relații sănătoase și stabilirea unor limite potrivite pentru copil este o dovadă de implicare în rolul de părinte.
*cursuri de parenting: “invat pentru familia mea”, “parentime”
